Vedem deci că prima şi cea mai importantă “icoană” a Zeului Suprem este însuşi Faraonul. Faraonul “întrunea” toate calităţile şi virtuţile, culminând cu cele de a fi nemuritor şi atotputernic. Desigur, faptul presupunea un puternic grad de idealizare, motiv pentru care “e imposibil să recunoaştem trăsăturile individuale ale faraonilor după felul cum sunt înfăţişaţi pe monumente şi în texte”.  Cu excepţia lui Osiris şi Isis, ceilalţi zei, în ciuda funcţiilor lor distincte, sunt invocaţi în imnuri şi în rugăciuni aproape în aceeaşi termeni.   De altfel, tendinţa spre idealizare reieşea din însăşi credinţa egiptenilor. De exemplu, “bărbatul frumos va fi întotdeauna pictat cu un brun viril, iar femeia graţioasă pentru veşnicie, va fi colorată delicat într-un galben deschis. Zeiii, regii, morţii glorioşi sunt mai înalţi decât celelalte personaje tocmai pentru a-şi afirma şi confirma puterea superioară”. Nu în zadar picturile egiptene trebuiau să fie colorate viu, “culoarea fiind un semn esenţial de identificare şi legată de aspectul oricărei făpturi luminate”. De aceea şi sculptura se bucura de o mai mare popularitate, datorită posibilităţii de a surprinde şi cea de a treia dimensiune, ceea ce nu realizase încă pictura egipteană.

              Fiecare oraş era considerat un “Centru al Lumii” iar zeul său şi-l situa pe primul plan. Cultul divin, se adresa statuii zeului păstrată în naosul templului. Zilnic, oficiantul, după ce îndeplinea purificarea rituală, se apropia de naos, spărgea sigiliul de lut şi deschidea uşa. El se prosterna în faţa statuii, declarând că a pătruns în Cer ca să-l contemple pe zeu. Statuia era apoi purificată cu natron, pentru “deschiderea gurii” zeului. La sfârşit, oficiantul închidea uşa, sigila zăvorul şi se retrăgea cu faţa la naos. Ritualul avea scopul de a deruta forţele demonice, spre a restaura perfecţiunea iniţială a lui “Prima Oară”. Icoane ale zeilor sunt peste tot! Grâul, copacii, chiar şi un ciob de argilă, poate servi ca formă în care să se manifeste zeul. Osiris, deşi mort, continuă să trăiască ca sursă şi temei al oricărei Creaţii. Cuvintele lui sună ameninţător: “Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Osiris! Eu pătrund în tine şi reapar dincolo de tine; pier în tine şi cresc în tine… Zeii trăiesc în mine pentru că eu trăiesc şi cresc în grâul care îi susţine. Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Orzul, nu pot fi nimicit. Am pătruns Ordinea… Am devenit Stăpânul Ordinii… Răsar din trupul Ordinii…”.

  Moartea, fiind văzută ca o nouă naştere, cu o renaştere în lumea eternă a Stelelor, dă naştere la un alt idol: Cerul – Zeiţa-Mamă, (reprezentată sub forma unei vaci) care urmează să-l “nască” pe cel mort a doua oară pentru viaţa de veci. Concepţia implica ideea că mortul, după renaşterea sa celestă, era alăptat de această vacă divină. Vom vedea cum credinţa despre moarte va afecta ulterior cultul însuşi al lui Faraon.

La sfârşitul celei de a VI-a dinastii, pe vremea Faraonului Pepi II, către ~ 2200, Egiptul a fost grav zguduit de un război civil. Criza politică şi economică trezeşte suspiciuni la adresa Faraonului. Deoarece Faraonul era considerat ca deţinător al puterii absolute nu doar asupra ordinii comunităţii, ci şi a celei cosmice, asupra fenomenelor naturale Nu pedepsi pe nedrept. Nu ucide!… etc.”.

Dar “reforma” nu se opreşte aici. Nobilii încep să-şi recopie pe sarcofagele lor Textele Piramidelor, redactate exclusiv pentru faraoni. Faptul va duce la devalorizarea religioasă a morţii. Din cauza sărăciei, mormintele au ajuns să fie jefuite: “Regele a fost luat de săraci. Iată cel care fusese înmormântat ca un şoim (divin), zace acum pe un simplu dric…”. Misterul impenetrabil al morţii este bagatelizat, lăsând loc hedonismului: “Nimeni nu se întoarce de dincolo, ca să ne povestească cum o duc ei, să ne spună de ce au nevoie, să ne liniştească inimile până când vom lua şi noi calea către locul în care ei s-au dus… Dă urmare dorinţei tale, atâta timp cât vei trăi… Nu-ţi lăsa inima  

             Această stare grea se agravează odată cu invazia hikoşilor (~ 1674), duşmani de temut, datorită armelor lor avansate. Cuceritorii au importat şi anumiţi zei sirieni, în primul rând pe Baal şi Ţeşub, pe care i-au identificat cu Seth. Promovarea la rangul suprem a ucigaşului lui Osiris constituia o grea umilire pentru egipteni. Cu timpul, Egiptul va fi nevoit să aprobe şi alţi zei, găsindu-le echivalenţi în religia egipteană, evoluând într-un sincretism religios şi cosmopolitism inadmisibil până atunci. Încrederea egiptenilor într-o poziţie privilegiată, predeterminată de zei, a fost grav afectată.    Ocupaţia hikoşilor a durat 22 de ani. Treptat însă egiptenii au învăţat să mânuiască armele cuceritorilor şi se răzbună cu succes. Pentru a stinge sentimentul de nesiguranţă al populaţiei, şi pentru a face Egiptul invulnerabil la atacurile externe, Tutmosis III întreprinde o serie de cuceriri, care au dus la ceea ce se va chema Imperiul Nou. Urmările conducerii soacrei sale, Hatşepsut, care vreme de 22 de ani a profesat expansiunea culturală şi comercială, în locul războaielor de cucerire, s-au făcut simţite. Nu doar divinităţile străine a ajuns să fie tolerate de egipteni şi asimilate zeităţilor naţionale, dar şi zeii egipteni încep să fie adoraţi în ţările străine. Amon-Ra devine un zeu universal.